• Rareș-Andrei Dinu

Vara în care mi-am luat ochi noi

În cele ce urmează, intenția mea este de a povesti despre relația mea recent redefinită cu imaginile și despre cum vara aceasta am descoperit un nou fel de a privi. Însă pentru a putea purcede la acest drum, mă tem că simt nevoie de un prolog. Pe unii, pe bună dreptate, s-ar putea să îi plictisească, dar tot îl consider necesar. Așadar, vă invit să răbdați prin paragrafele următoare, căci după ce trecem de ele urmează poze (sper eu) drăguțe.



De ce abia acum?


Până vara aceasta, nu am mai avut un aparat de fotografiat. Cel puțin nu unul pe bune. Pentru că, o bună perioadă de timp, pur și simplu nu mi-am dorit. Încă de când eram în liceu părea că toată lumea își lua o cameră și vorbea despre asta ca și cum ar fi fost marea sa pasiune, de parcă urma ca peste câțiva ani să trăim în Republica Fotografilor. Era deja un soi de stereotip printre tineri. Iar eu, un adolescent căpos și reticent în fața curentelor, nu puteam să fiu „ca restul”.

Cu timpul mi-au mai ieșit bazaconiile de genul acesta din cap, mai ales că în facultate am tot filmat pe la evenimente folosind DSLR-ul organizației pentru care făceam voluntariat. Și începea să îmi cam placă. Faptul că reușeam să surprind imagini cât de cât estetice, combinat cu aprecierea mea dintotdeauna pentru arte în general, dar în special pentru filme, devenea mai puternic decât moftul meu de odinioară de a nu fi doar un alt hipster cu cameră de fotografiat. Și, ca să nu mai lungesc mult această introducere care știm cu toții unde duce, anul acesta, când ai mei m-au întrebat ce îmi doresc de la ei de ziua mea, am decis că este timpul.


Cum trăiesc cu convingerea că adevărata creativitate este cultivată prin constrângeri și cum nici nu mă simt bine să cer cadouri exagerat de scumpe, am decis să nu îmi iau ultimul răcnet de DSLR. Așadar, după câteva zile în care am tot citit despre diferite modele și opțiuni, am ales un mirrorless argintiu scos de Sony prin 2014. De ce? Pentru că este compact și pentru că îmi place cum arată.

Și uite așa am devenit în sfârșit hipsterul ăla care face poze. Poate că era cumva inevitabil. Nu ne putem nega natura autentică la nesfârșit, nu-i așa? Când îți vine și nu mai poți să te ții, te duci.



Internetule, profesorul nostru de toate zilele


Am început imediat să îmi umplu creierul cu tutoriale de pe YouTube despre mai tot ce trebuie să știi legat de treaba asta cu fotografiile. Și trebuie să spun că două lucruri mi-au stârnit un interes la care nu mă așteptam: editarea în Lightroom și compoziția cadrelor. Lightroom am descoperit că este un soi de unealtă magică în care poți scoate ceva cel puțin interesant și din cea mai ratată tentativă de fotografie, în care doar câteva atingeri pot transforma cu totul imaginea. Iar compoziția cadrelor a scărpinat bineînțeles cinefilul din mine. De ani de zile casc ochii la filme și remarc felurile în care își construiesc regizorii cadrele, iar acum era șansa mea să îi imit. Trebuie să recunosc totuși că momentan am impresia că ceea ce fotografiez este ușor repetitiv. Încă nu am trecut peste obsesiile destul de banale pentru perspectivă, treimi și simetrii. Cărora le mai adaug uneori o afinitate aproape plicticoasă pentru spațiile liminale.






Cum un tren a devenit o scenă de film


Pe la jumătatea verii, am petrecut o noapte în tren. Mergeam la Cluj și aveam vreo zece ore de stat într-un vagon. Și cum nu prea aveam somn, iar cele două cărți pe care le aveam cu mine se citeau cam greu la becul obscur de deasupra scaunului meu, am ajuns să privesc destul de mult în jur. Și cum deja priveam cu noii mei ochi, nu a durat mult până când am început să privesc și prin lentila camerei. Și uite așa am început să experimentez.


Gările goale pe timp de noapte, trenurile oprite, holul micuț de la articulația dintre vagoane, ba chiar și toaleta îngustă și mirositoare de CFR au conturat deodată un peisaj ce îmi amintea foarte mult de un film de Chantal Akerman pe care îl văzusem foarte recent, Les Rendez-vous d'Anna. Odată mutate în laptop ca să le editez, am remarcat că toate fotografiile aveau un aer straniu și rece, datorat unei setări greșite din aparat. Însă mi-a plăcut atât de mult, încât în loc să încerc să le fac să pară mai realiste, am decis să exagerez, să mizez pe atmosfera aceea aproape de groază. Nu știu dacă rezultatul este unul „bun” sau „rău”, dar știu că este unul cu care sunt fericit.





O creștere consistentă în amorul orășenesc


Da, da, știu. M-am lăsat puțin dus de val. Dacă nu v-am plictisit prea tare cu referințele din filme și micile mele experimente și încă mai citiți, promit că a meritat. Pentru că urmează și o poveste de amor. Căci nu pot să nu vorbesc despre cum această cameră de fotografiat a turnat practic motorină pe focul dragostei mele pentru București.


Da, este orașul meu, orașul imperfect și superb de care mă simt de mult timp iremediabil legat, însă nu îl mai privisem niciodată cu ochii ăștia. Poate că sună pompos, dar am descoperit și eu în sfârșit că orașul este o sculptură imensă, că este plin de linii, de forme și de îmbinări curajoase între natura vie și natura moartă.


Acum, când cobor în metrou văd o colecție de forme aproape abstracte, poate cel mai urban spațiu pe care cineva și l-ar putea imagina. Când merg pe bulevarde, văd linia bordurii ce se pierde în zare, văd felinarele așezate la distanțe egale. Fiecare alee încadrată de copaci, fiecare statuie, fiecare fântână arteziană, fiecare fărâmă de geometrie și lumină a orașului pare că îmi cere să o primesc în obiectivul camerei mele.






Cred că tot ce am vrut să spun în poate mai multe cuvinte decât ar fi fost necesar este că vara aceasta am învățat să privesc lumea cu o pereche nouă de ochi. Și, sincer, am descoperit o lume dată naibii de frumoasă. Câteva dintre fotografiile pe care le mai fac când se întâmplă să ies din casă și să am camera la mine le puteți găsi acum și aici pe blog. Mi-am făcut o pagină nouă pe care să le postez.

Ce să mai spun? Sper să vă placă.

0 comments

Recent Posts

See All