• Rareș-Andrei Dinu

Sunt anxios, așa că scriu asta

Este ceva inexplicabil de frumos și de sinistru în imaginea unui oraș gol. Un oraș înghețat, înecat în liniște. Asta văd uitându-mă la transmisiunea live cu străzile pustii ale Kievului. Sub toată acea liniște însă, chiar și prin filtrul sintetic al internetului, se poate simți teama. Teama tuturor celor refugiați în adăposturi subterane. Se poate simți în fiecare pixel amenințarea constantă a bombelor rusești. Dar și căldura timidă a unei scântei nebune de speranță.


Iar eu stau și mă uit neputincios la imaginea live a unui Kiev înghețat care își asteaptă atacatorii. După câteva zile în care am stat cu ochii lipiți de toate știrile posibile. Pentru că nu știu ce altceva să fac. Pentru că sunt anxios. Și nu cred că sunt singurul. Pentru că norii ăștia de anxietate sunt inevitabili atunci când dincolo de granița țării tale se dau lupte rupte parcă din cărțile de istorie. Ceva ce niciunul dintre noi nu credeam că se mai poate întâmpla în Europa secolului XXI.


Știu că noi, aici, sub umbrela celui mai mare bloc militar din istorie, suntem cât se poate de în siguranță. Dar asta nu stinge starea de neliniște pe care o port în mine și pe care o văd în ochii tuturor oamenilor din jurul meu. Și siguranța asta nu schimbă nici faptul că în momentele în care eu scriu vorbele astea fără rost în camera mea comfortabilă, nu departe de mine, în Ucraina, copii de 18 ani chemați la arme sunt pe front, față în față cu finalul. Suntem atât de aproape și totuși trăim în lumi fundamental diferite. Iar lumea lor este iadul pe pământ.


Încerc din greu să nu romantizez lupta ucrainienilor. Întreaga mea ființă se opune sentimentelor naționaliste sau glorificării războiului. Dar, după o introspecție necesară, mi-am dat seama că nu este este vorba de gloria războiului, ci de gloria unor oameni. Oameni care nu luptă din naționalism sau din ură față de adversari, cu toate că poate ar fi avut motive. Sunt oameni care luptă pentru familiile lor, pentru casele lor și pentru independență. Și nu pot să nu fiu impresionat.


Ceea ce vedem în zilele acestea în Ucraina este ceva ce nu credeam că se poate întâmpla în realitate. Vedem un fost actor ajuns șef de stat dând dovadă de un curaj și de o dragoste de popor de care nu credeam că ar fi în stare vreodată un politician modern. Vedem soldați ce se sacrifică pentru a sabota trupele inamice. Vedem civili pregătind cocktailuri molotov pentru a-și primi invadatorii. Toate poveștile acestor oameni vor deveni legende. Mitologia viitorului se scrie astăzi, iar eroii Ucrainei nu vor fi uitați.


Și haideți să o spunem pe-aia dreaptă. Nu cred că e nevoie să fim experți în strategie militară ca să observăm că avansul foarte mic al Rusiei din primele trei zile ale invaziei este pur și simplu rușinos. Rezistența ucrainienilor, cu sprijinul comunității internaționale, a depășit cu mult așteptările. Pentru că, dincolo de toate calculele și planurile pe care și le-ar fi putut face Putin, nimeni nu s-ar fi așteptat vreodată la o armată alimentată, mai presus de toate, de dragoste.


Cu îngăduința voastră de a părea snob pentru câteva rânduri, vreau să spun doar că istoria actuală a vecinilor noștri îmi amintește constant de vorbele lui Hamlet:


To be, or not to be: that is the question: Whether 'tis nobler in the mind to suffer The slings and arrows of outrageous fortune, Or to take arms against a sea of troubles, And by opposing end them?


Nu am scris cuvintele astea pentru că aș avea ceva pertinent de spus. Încerc să mă informez și eu cum pot și să îmi verific sursele, dar la finalul zilei nu pot decât să sper. Nu ne rămâne decât să sperăm. Am scris toate astea doar pentru a-mi privi anxietatea în ochi și pentru a face pace cu ea. Port de câțiva ani la încheietură o brățară cu semnul păcii. Sunt pacifist convins, da, dar o purtam mai mult pentru că îmi plăcea cum arată. Acum însă, peste noapte, cerculețul ăla de metal s-a umplut deodată de sens.


Un nor negru a acoperit estul Europei săptămâna aceasta. Și este foarte posibil ca norul să se extindă în zilele ce urmează. Întunericul va deveni tot mai dens și mai sufocant. Dar îndrăznesc să mă agăț de nădejdea că, mai devreme sau mai târziu, se va risipi. Și atunci, fără urmă de îndoială, Floarea Soarelui va răsări.


Și totul va fi bine.


слава україні





0 comments

Recent Posts

See All