• Rareș-Andrei Dinu

Once Upon a Time in... Hollywood [fără spoilers]

Updated: Aug 22, 2019


Cel de-al nouălea film al cineastului Quentin Tarantino a ajuns în sfârșit și în sălile de cinema de la noi din țară. Și nu am cuvinte suficiente pentru a descrie experiența pe care ți-o induce Once Upon a Time in... Hollywood.


Am să încep prin a spune că nu este un film pentru toată lumea. Nu este un film comercial. Este opera unui artist ce a strâns suficient renume pentru a i se permite să facă orice își dorește, fără să îi pese de standarde. Cinefilii și cei familiarizați cu industria cinematografică a anilor 60 sau cu munca lui Tarantino se vor bucura de acestă producție. Pubicul larg, însă, s-ar putea să se cam plictisească în cele aproape trei ore ale filmului.


Din punct de vedere estetic, filmul este ireproșabil. Poate că un cadru lung de câteva minute cu Brad Pitt la volanul unei mașini, doar conducând, fără să scoată o vorbă, poate părea exagerat, însă iscusința și atenția obsesivă la detalii a regizorului îl face o operă de artă. Dacă tot filmul ar fi fost format doar din cadre cu Pitt și DiCaprio în mașină, aș fi fost mai mult decât satisfăcut. Precizia cu care fiecare detaliu este așezat la locul lui și hotărârea cu care Tarantino, refuzând să folosească orice fel de efect digital, reconstruiește cărămidă cu cărămidă Los Angeles-ul de acum cinci decenii sunt punctele cele mai tari ale filmului. Ți se servește pe tavă o lume completă în care îți este foarte ușor să te transpui.


Felul în care filmul este editat, ajungând la aproape trei ore, cu multe părți ce pot fi considerate ne-esențiale, este dovada că lui Tarantino nu i-a păsat de standarde sau reguli. Nu a vrut să facă cel mai eficient sau comercial film. Din contră, și-a folosit puterea asociată numelui său și a făcut un film extrem de lent, în afara standardelor comerciale. Pentru că a vrut să spună o poveste. Și pentru că a vrut să o spună complet și fără compromisuri.

În orice caz, dacă te lași purtat de cadrele superbe, îmbinate cu o coloană snoră de excepție, și dacă ai în tine o scânteie de cinefil, vei aprecia cele trei ore petrecute în fața ecranului.


Brad Pitt și Leonardo DiCaprio își păstrează standarul de actori de primă clasă, strălucind în rolurile lui Cliff Booth și Rick Dalton. DiCaprio toarnă, ca de obicei, o tonă de emoție în personajul său, conturând un caracter complex și simpatic, de care îți este foarte ușor să te atașezi. Iar Brad Pitt este... Brad Pitt. Poți vedea în personajul lui Cliff Booth relaxarea, sarcasmul și tupeul cu care ne-a obișnuit din diverse alte filme, ceea ce face evident faptul că Tarantino a scris rolul special pentru a evidenția punctele forte ale actorului. Și, bineînțeles, nu putem vorbi despre Brad Pitt fără a menționa legendara sa carismă.

Margot Robie o interpretează pe Sharon Tate. Rolul său este unul bizar și, dacă ar fi fost vorba de un film cu ambiții comerciale, probabil că mai toate scenele cu ea ar fi fost tăiate. Tarantino alege însă să prezinte diverse elemente din viața a starletei, cu extrem de puține replici. Iar dacă știți câte ceva despre actriță și moartea sa datorată legendarei familii Manson, ei bine, veți avea o surpriză. Continuându-și obiceiul din Django Unchained și Inglorious Bastards, Tarantino continuă să schimbe istoria, contruind propriul său univers.

Pe lângă Pitt, DiCaprio și Robie, filmul are parte de un număr remarcabil de apariții din partea unor nume mari precum Al Pacino, Kurt Russel sau Luke Perry, interpretând atât personaje pur fictive, cât și personalități reale din lumea mondenă a perioadei, precum Steve McQueen, Bruce Lee sau Roman Polanski. O alegere interesantă a lui Tarantino a fost să distribuie în rolurile tinerilor adepți ai lui Charles Manson, copii din familii de renume din Hollywood, precum Harley-Quinn Smith (fiica regizorului Kevin Smith), Margaret Qualley (fiica actriței Andie MacDowell) sau Maya Hawke (fiica actorilor Ethan Hawk și Uma Thruman).



Știu că am promis în titlu că nu voi da spoilere, însă trebuie să vorbesc despre final. Și stați calmi, cele ce urmează nu vă vor strica deloc experiența.

Am ieșit de la film plin de un mozaic de sentimente și... confuz.

Dar a fost genul de confuzie dorită, genul de confuzie ce te face să zâmbești. Lucrurile nu se întâmplă deloc așa cum poate mulți s-ar aștepta să se întâmple. Și cu toate astea, la final, ești fericit. Filmul are un final fericit. Un final... ca de basm. Pentru că asta este de fapt.


Once Upon a Time in... Hollywood este basmul personal al lui Quentin Tarantino.





0 comments

Recent Posts

See All

© 2023 by Closet Confidential. Proudly created with Wix.com