• Rareș-Andrei Dinu

Gustându-l pe Bukowski

Updated: Jun 28, 2019

Nu sunt, cel puțin în aparență, genul de om care să prefere literatura transresivă. Mi-am ascuțit dinții de cititor în tărâmurile fantasticului, sunt o fire pudică, evit pe cât posibil vulgaritatea și detest violența. Cu toate acestea, în ultimii ani mi-am lărgit mai mult sau mai puțin forțat orizonturile, către scriitori ca cei din Generația Pierdută, ca Salinger, Burroughs sau Karouac. Așa se face că am decis în cele din urmă să fac cunoștință și cu cel al cărui nume a devenit aproape sinonim cu suferința prin artă, cel supranumit un „Boudelaire al dezmoșteniților sorții”, poetul mahalalelor. Am decis să iau contact cu lucrările lui Charles Bukowski.


Născut în 1920, americanul Charles Henry Bukowski a rămas în istoria literaturii prin unicitatea stilului său vulgar, violent și necizelat, însă totodată estetic. Lucrările sale, îmbibate într-un pesimism gri și vulnerabil, prezintă lumea prin lentilele nihiliste și autodistructive ale unui artist în continuă suferință.


Nu mi-am propus doar să îi citesc cărțile și să vă cum scrie. Mi-am propus să îl înțeleg, să mă prind cine a fost cu adevărat Charles Bukowski și ce a vrut să ne spună prin arta sa?


Am pornit în această aventură citind romanul său semi-autobiografic Șuncă pe pâine, care trebuie să recunosc că nu m-a dat pe spate, dar care a prezentat relația distructivă a autorului cu tatăl său, traumă ce a stat cumva la baza neclinului său moral.

Am continuat prin a viziona o colecție de interviuri cu acesta adunate sub titlul The Bukowski Tapes. Am căpătat astfel o imagine a omului Hank Bukowski, am putut vedea atitudinea și, mai presus de toate, vocea și intonația sa aparte.

Am trecut mai apoi la un film scris de acesta, Barfly, în care bagajul autobiografic este la fel de consistent ca de obicei. Aici nu pot spune că am putut observa ceva aparte, poate doar cum protagonistul a reușit să păstreze toate proastele năravuri ale scenaristului și totuși să prezinte o carismă bizară.

Au urmat poeziile. În ele pot spune că am dat în sfârșit de grația și semsibilitatea dură a stilului său. În versurile sale fără rimă reușește să infuzeze frazele cu un ritm aproape hipnotic, pe care îl folosește pentru a-și dezarma cititorul și a-l bombarda cu adevăruri puternice și dureroase. Cred că am reușit însă să înțeleg cu adevărat cine a fost Charles Bukowski de-abia când am citit volumul său de proză scurtă Povești despe nebunia obișnuită. Aici, prin mozaicul vast de lucrări, unele narate la persoana I, altele la persoana a III-a, unele asumate prin numele real, altele prin alter-ego-uri, unele izbitor de reale, altele evident fictive, am putut vedea, zic eu, o imagine cât mai multidimensională a artistului. Am putut vedea cine crede el că este, cine vrea să credem că este și cine și-ar dori să fie.

Așadar...


Cine a fost Charles Bukowski?

Și ce vrea să ne spună prin arta sa?


În primul rând, Bukowski defilează constant cu o aparentă ură de sine, pe care o poartă ca pe o armură, ca pe o scuză universală. Nu ratează aproape nicio ocazie de a-și manifesta proastele năravuri, viciile și defectele morale. Și, datorită acestei ure de sine în care se simte de atfel comod, nu face niciun efort să se schimbe. Se consideră un caz pierdut și este de părere că faptul că își conștientizează natura dezgustătoare îl înnobilează. Și aici intervine marea victimizare a lui Bukowski.


În urma comportamentului său nociv cel ce suferă cel mai mult este chiar el. Acesta aruncă vina, într-o manieră nihilistă, asupra lumii în care este închis.

Bukowski se simte condamnat de soartă ala ura de sne, însă își iubește prea mult natura de victimă pentru a avea curajul de a se schimba.


Se remarcă o diferență considerabilă între povestirile narate din perspectiva sa personală și cele narate omniscient și omniprezent. În texte precum La pârnaie cu inamicul nr. 1, se vede că este conștient de sensibilitatea sufletului său și că își dorește ca cititorul să o vadă, în speranța nerecunoscută ca această sensibilitate să îi scuze comportamentul toxic. Își detestă năravurile, însă vrea, cu o reținută disperare, ca lumea să vadă frumusețea sufletului său de artist.


În La balamuc, taman la este de Hollywood, face cunoștință cu nevoia lui Bukowski de a se înconjura de oameni (nevoie remarcată și în cele spuse de el în interviuri), în ciuda firii sale respingătoare. În text, ușa alter-ego-ului său este mereu deschisă pentru alți „dezmoșteniți ai sorții”, deoarece dincolo de fațada sa de singuratic cinic, asemeni oricărui artist, are o sete arzătoare de contact uman. Are nevoie să fie înconjurat de alți nebuni ca el.


În texte precum Marea nuntă zen și Ați recomanda o carieră precum scrisul, ni se prezintă relația dintre el și statutul de scriitor, văzut prin ochii admiratorilor. Este mândru de recunoașterea primită, dar, în stilul său autovictimizator caracteristic, afirmă că nu merită această recunoaștere. Bukowski susține că nu este un fan al literaturii și că nici nu există vreun scriitor care să îl satisfacă. Cu toate acestea citește, este un cunoscător, poartă discuții despre Hemingway, Kafka sau Tolstoi, cu toate că i se par „tocite”.


Chiar și atunci când textele sunt pur fictive, tot putem intui o vagă caracterizare a autorului în acestea. Un oraș al pierzaniei, de exemplu, prezintă în personajul Frank un protagonist pe cât se poate de divorțat de imaginea de sine a scriitorului. Nu este prezentat ca fiind vreun bețiv, nici pervers. Ba chiar se și exprimă din cale-afară de civilizat. Însă lumea infectă în care trăiește îl aruncă pe Frank în brațele nebuniei. Se poate oare presupune că Charles Bukowski, prin depravarea sa emblematica, se consideră mai adaptat lumii reale decât un om prea civilizat ca Frank?


În încheiere, aș vrea doar să spun că dincolo de stilul său de viață infect, de liniile blurate din moralitatea sa pe care trecea adesea și caracterul său de victimă a sorții, Bukowski se remarcă drept un mânuitor al frazelor de primă clasă. Scriitura sa este puternică, emoționanță și imersivă. Nu te va face să te simți bine. Te va face, cel mai probabil, să te simți mizerabil, dar te va face să simți atât de intens încât nu vei rezista să nu dai pagina.


Asta este ce-am înțeles eu din Charles Bukowski în micuța mea croazieră printre cuvintele acestuia. Dacă vreți să vă faceți o părere proprie, vă recoman sincer să începeți cu poezia sa, apoi cu proza scurtă.

Sau vizionând Barfly.

Sau interviurile.

Sau cum vreți voi.


the way to end a poem
like this
is to become suddenly
quiet.

- Charles Bukowski,

Love and Fame and Death

0 comments

Recent Posts

See All

© 2023 by Closet Confidential. Proudly created with Wix.com