• Rareș-Andrei Dinu

Spider-Man: Far From Bad [SPOLERS]

Updated: Jul 30, 2019


Ok. Spider-Man: Far From Home a ajuns în cinematografe. Și este SUPERB!


În cazul în care nu știați deja, sunt un incontestabil fan Spider-Man. Am susținut și încă susțin că Spider-Man, în persoana lui Peter Parker, este apogeul supereroilor de bandă desenată (argumentele pentru această afirmație mi le puteți găsi pe vechiul blog, în articolul ăsta). Acestea fiind spuse, vreau să afirm că proaspăt apărutul film al MCU a făcut dreptate personajului. Tom Holland s-a solidificat definitiv atât în pielea lui Peter Parker, cât și a alter-ego-ului său aruncător de pânză, plasat fiind într-o aventură parcă ruptă din benzile desenate.

În cele ce urmează nu voi oferi o „recenzie”, pentru că sunt prea entuziasmat să judec filmul la rece. Vă voi povesti pur și simplu cum a fost pentru mine experiența din sala de cinema.

Nu vreau să spun că filmul a fost perfect. Au existat și erori, mereu există. Dar cum nu vreau să mă axez prea mult pe ele, am să spun mai întâi ce nu mi s-a părut că a mers prea bine și apoi am să mă îmi dezlănțui entuziasmul pentru tot ceea ce mi-a plăcut.

Atenție! Urmează spoilere!

Așadar...

Ce mi s-a părut că nu a mers?

Au părut a fi două filme. Prima jumătate a filmului, până la întorsătura (nesurprinzătoare) de situați în care aflăm că Mysterio era de fapt rău, pare a fi un film

aproape distinct de cea de-a doua jumătate, acțiunea fiind ceva mai simplistă, fapt datorită căruia îți este destul de greu uneori să îți pese de ceea ce se întâmplă cu personajele. Înțeleg necesitatea acestui set-up pentru ceea ce vine în a doua parte, însă este puțin lungit și pălește în comparație cu urmările.

Dezvăluirea lui Mysterio a fost... aiurea. Momentul în care aflăm că în tot acest timp Quentin Beck și misiunea sa erau doar iluzii puse la cale de o echipă de foști angajați ai lui Stark ar fi putut fi mult mai dramatic și mai intens. În schimb a părut a fi o scenă dintr-un desen animat de la Pixar, în care răufăcătorul arată cu degetul către diverse personaje absolut deloc memorabile și începe să îndruge epozițiune forțată. Chiar și atunci când își dezvăluie planul de a-l ucide pe Nick Fury, Mysterio nu prea reușește să fie amenințător, tocmai din cauza tonului comic ce domină scena.


Ok. Și-acum să trecem la lucrurile pe care filmul le-a făcut exact așa cum trebuia.

Ce mi-a plăcut?

Adresează grațios urmările din Endgame. Nu cred că mai e vreo noutate că în urma filmelor Avengers: Infinity War și Avengers: Endgame jumătate din populația universului a fost ștearsă din existență și a revenit la cinci ani distanță. Filmul ia la cunoștință această schimbare încă de la bun început, tratând implicările sociale ale acesteia într-un mod ușor comic, dar, până la urmă, destul de realist. De asemenea, personajele căzute la datorie în Endgame primesc momentul lor de „in memoriam”, iar pierderea lui Tony Stark îl macină pe Peter în permanență.

M.J. este pur și simplu fantastică. În cazul în care nu v-ați prins până acum, Zendaya Coleman nu o joacă pe Mary Jane Watson din banda desenată, ci un personaj cu totul nou. Este mult mai cinică și mult mai puțin ajustată interacțiunilor sociale decât Mary Jane. Și, dăcă mă întrebați pe mine, mult mai potrivită contextului din prezent. Iar relația dintre ea și Peter este exact ceea ce mi-aș fi dorit să văd. Este exact dimensiunea aceea adolescentină pe care îmi doresc să o văd într-un Spider-Man aflat încă în liceu. Marvel are mult filme plănuite pentru aceste personaje și de-abia aștept să văd cum vor evolua lucrurile.

Peter pășește pe urmele lui Tony Stark. Cred că una dintre scenele mele favorite din film este în avion, când Peter folosește tehnologia lui Tony pentru a-și face un nou costum. Happy îl privește mândru, văzând în el o urmă a prietenul său mort. Și ca să completeze scena, îl acompaniază cu muzica celor de la AC/DC, muzică pe care însuși Tony Stark o asculta în timp ce lucra la armurile sale. Mi-a plăcut atât de mult scena încât am să îl iert pe Peter că a încurcat AC/DC cu Led Zeppelin.

Scenele suprarealiste născute din iluziile în care Mysterio în aruncă pe Peter sunt de departe unul dintre cele mai puternice puncte forte ale filmului. Sunt scene pe care nu m-aș fi mirat să le văd între paginile unei benzi desenate, dar pe care nu credeam că o să ajung să le văd și pe marele ecran, realizate cu atâta acuratețe și bun gust. Adevărate cascade psihedelice în publicul este prins împreună cu Peter. În timp ce privești scenele, nu ai idee ce este real și ce nu. Recunosc că până la final, cu toate că am prevăzut principala întorsătură de situație încă din trailer, filmul a reușit să mă păcălească de vreo trei ori.

Peter Parker și-a găsit motivația. Problema mea și a multor altora cu Spider-Man: Homecoming era că eroului îi lipsea un ingredient cheie. Dat fiind faptul că au decis să nu mai spună încă o dată povestea unchiului Ben, Peter nu căpătase conceptul de responsabilitate atât de esențial personajului. Ei bine, în Spide-Man: Far From Home această problemă este rezolvată. Tony Stark devine varianta MCU a unchiului Ben, amintirea sa urmărindu-l constant pe Peter și motivându-l să fie un om și un erou mai bun, pentru că odată cu o mare putere, acesta a primit și o mare responsabilitate.

J.K. Simmons revine ca Jay Jonah Jameson!!! Poate că este un detariu minor, cu atât mai mult cu cât este legat de post-credits, dar nu pot trece peste faptul că J.K. Simmons transcende în încă o serie Spider-Man pentru a demonstra în continuare că este actorul perfect pentru rolul hiper-vocalului lider al The Daily Bugle și că nimeni nu îl va putea înlocui vreodată.


Easter-egg-uri cu găleata

Volumul de easter-egg-uri a fost colosal. Mici referințe la benzile desenate cu Spider-Man au fost strecurate la tot pasul, spre bucuria nemărginită a fanilor ca mine.

În Veneția existau străzi cu denumiri precum Slotto, Bendiso sau Sterno, făcând în mod evident referire la scriitori proeminenți din istoria de aproape șaizeci de ani a personajului (Dan Slott, Brian Michael Bendis, Roger Stern etc).

Altă referință pe care sunt mândru că am prins-o a fost data nașterii de pe pașaportul lui Peter. În loc să fie cea canonizată în benzile desenate, aceasta este 10 august, data la care a ieșit numărul 15 din Amazing Fantasy (prima apariție a lui Spider-Man) în 1962.

Primul sărut al lui Peter și MJ (de altfel delicios de inconfortabil) are loc imediat după ce Londra tocmai fusese atacată (cel puțin în aparență) de elemental-ul de aer, care este bazat în linii largi pe personajul antagonistic Cyclone, a cărui primă apariție datează din numărul 143 din Amazing Spider-Man. Ce alt moment important a avut loc în numărul 143 din ASM? Primul sărut al lui Peter și MJ!

Și acestea sunt doar câteva din nenumăratele easter-egg-uri ascunse subtil în film.


Toate chestiile acestea și multe altele care pe moment probabil că îmi scapă mi-au dat o experiență de neuitat în sala de cinema. Poate că nu este cel mai bun sau cel mai mare sau cel mai palpitant film al anului. Din multe puncte de vedere poate fi privit ca un film Marvel standard. Însă ceea ce contează cu adevărat, pentru mine, un fan pe viață al personajului, este că mi-a dat exact același sentiment epic și totodată confortabil pe care îl am când citesc una din benzile mele desenate preferate cu Spider-Man.

Se simte a Spider-Man!

0 comments

Recent Posts

See All

© 2023 by Closet Confidential. Proudly created with Wix.com