• Rareș-Andrei Dinu

Țara mea de filme

Updated: Dec 29, 2021

Zilele astea, mai exact într-o seară, mi-am dat seama că nu prea am mai scris de foarte mult timp pe blog despre filme. Ce-i drept, scriu despre filme mai mult ca niciodată, însă mai de fiecare dată pentru AIVI (click aici hihi), ceea ce a dus la mai puțină cinefilie aici. Ei bine, nu disperați, căci astăzi mi-am propus să profit de luna decembrie, în care celebrăm atât ziua națională, cât și începutul firavei noastre democrații, pentru a vă invita într-o scurtă călătorie prin ultima jumătate de secol a scumpei noastre națiuni. Vehicul ne vor fi, evident, câteva filme și, ca să fim patrioți până la capăt, vom aplea exclusiv la produse autohtone. Pentru că ce este filmul românesc dacă nu un Aro al istoriei?


Trebuie însă să vă avertizez că, după cum probabil că deja anticipați, nu are să fie experiență roz. Pentru că, ce să vezi, istoria noastră recentă este cel puțin înfiorătoare. Dar deja am spus eu prea multe. Este timpul să las filmele să vorbească.



Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (r. Andrei Ujică)


Începem așadar în forță cu un documentar de nu mai puțin de trei ore. Știu că poate suna intimidant, pentru că și eu am fost intimidat de durata acestuia. L-am văzut însă astă vară, în timpul unei nopți lungi petrecute în tren. Și nu am regretat.

Filmul începe și se termină cu câte o moarte de dictator. Printr-o bogată selecție de cadre recuperate de prin arhive și atent restaurate, îl urmărim pe Nicolae Ceaușescu, începând cu înmormântarea lui Gheorghe Ghiorghiu Dej și încheind cu condamnarea sa la execuție. Cu faptele istorice pot spune că eram cât de cât familiar, de la atitudinea sa privind Primăvara de la Praga și până la renumita vizită în Coreea de Nord. Dar am fost și surprins. Pentru că nu am văzut în acele trei ore un personaj diabolic, un despot mârșav care să râdă malefic în timp ce își strivește supușii sub talpa pantofului. Nu, am descoperit în schimb un om mic, îmbătat de putere și iluzii, un chip adesea confuz, controlat la rândul lui de un rău mai mare decât un simplu om. De un Sistem. Și nu oi fi eu vreun istoric, însă m-aș arunca chiar să spun că Ceaușescu a murit, iar Sistemul doar s-a transformat. Mai multe despre asta, câteva filme mai târziu.

Și vă rog din suflet să nu înțelegeți că l-aș pe scuza domnu' Nea Nicu de toate ororile petrecute sub regimul său sau că aș vrea să fac din el vreo victimă. Nu. Tot ce spun este că, uneori, adevărurile au mai multe straturi. Iar în trei ore de filmări ai timp să zărești câteva dintre ele.




4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (r. Cristian Mungiu)


Bine, bine, am văzut cam cine era omul din vârful piramidei. Dar de ce totuși era atât de rău pe vremea aia? Sigur, lipsea democrația, dar altceva? Ei bine, avem desigur o serie de motive din care să alegem. Iar unul dintre acestea, poate chiar unul dintre cele mai sensibile, ni-l prezintă foarte frumos Cristi Mungiu în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (cunoscut și ca 4, 3, 2). Desigur că și astăzi subiectul avortului este încă absurd de delicat. Și astăzi fundamentaliști religioși mărșăluiesc în speranța că vor readuce trecutul acela sinistru. Iar unele țări așa-zis democratice chiar au eliminat în utlimii ani dreptul la avort. Știu, știu, de-a dreptul înfiorător. V-am spus că nu va fi o călătorie plăcută.

Unul dintre cele mai cunoscute filme din Noul Val Românesc al cinematografiei, 4, 3, 2 spune povestea tinerelor Otilia și Găbiță, două studente ce împart o cameră de cămin în ultimii ani ai regimului comunist. Găbiță este însărcinată, iar Otilia o ajută să făcă rost de un avort, într-o perioadă în care acesta era interzis de lege. Desigur că mizeria, durerea și pericolul sunt stări ce domină întregul film.

Faptul că această temă este în continuare prezentă pe agenda publică în ziua de astăzi nu face decât și mai important să vă vedem măcar o dată în viață 4, 3, 2.




Tipografic majuscul (r. Radu Jude)


Filmul acesta a apărut undeva prin ultimele zile ale lumii pre-pandemice și eu l-am văzut abia pe la începutul lunii acesteia, dând total accidental peste un articol din The Guardian în care era ridicat în slăvi. Da, știu, e puțin ironic și trist să ajungi să te convingă presa din afară să vizionezi un film de la tine din țară. Cu atât mai mult cu cât, cel puțin după umila mea părere, toată populația României ar trebui să îl vadă, este un film ce ar trebui difuzat pe toate televiziunile cel puțin o dată pe an (cam ca toate filemele din lista asta).

Tipografic majuscul este o adaptare pentru ecran a unei piese de teatru documentar de Gianina Cărbunariu, cu același nume. Ne este spusă așadar o poveste reală, a unui adolescent care chiar a existat. Mugur Călinescu era un tânpr din Botoșani care a îndrăznit să scrie pe pereți mesaje de protest împotriva regimului Ceaușescu. Acesta este rapid indentificat, urmărit și interogat de Securitate. Dincolo de destinul lui Mugur și finalul incert al acestuia, filmul ne prezintă și atitudinile celor din jur, ale părinților, ale profesorilor și chiar și ale agenților Securității, cu toții atenți să nu calce greșit, respectând meticulos dogma regimului.

Radu Jude păstrează natura teatrală a textului prin decor și prin felul în care personajele își livrează replicile și coase totul cu ață albă. Și cum eu unul sunt nebun după tot ce înseamnă meta (mai puțin compania lui Zucc), evident că am fost câștigat destul de repede de acest film. Fie că și vouă vă place sau nu genul acesta de abordare, tot vă încurajez să îl urmăriți.





Și acum că am trecut în revistă câteva mărturii substanțiale ale motivelor pentru care epoca comunismului românesc a fost… un infern, haideți să privim, tot prin ochi cinematografici, și la ceea ce a urmat. Pentru că, sincer vă spun, nu sunt un fan nici al mult aclamatului capitalism care i-a luat locul. România post-decembristă încă are multe răni, vechi și noi, care încă sângerează.



Moartea domnului Lăzărescu (r. Cristi Puiu)


Evident, dacă tot vorbim de noua etapă postrevoluționare a istoriei noastre, și cum au trecut deja câteva paragrafe de la 4, 3, 2, nu putem rata șansa să vorbim încă o dată despre curentul Noului Val Românesc. Da, filmele acelea în care camera tremură și totul pare gri.

Moartea domnului Lăzărescu este poate unul dintre cele mai lăudate filme din Noul Val Românesc (dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Mark Kermode). Apărut în 2005 și bazat și el pe o întâmplare reală din anii 90, filmul ne spune o poveste care, din nefericire, ne este tuturor încă mult prea familiară. Vorbește despre haosul instituțional al unui stat care a uitat de interesul public. Despre un sistem medical nedezvoltat. Domnul Lăzărescu este bătrân și bolnav. Iar ghinionul său este să fie lovit de boală tocmai în seara în care are loc și un accident rutier cu multe victime. Acesta ajunge să își petreacă noaptea în ambulanță she, fiind plimbat de la un spital la altul. Nimeni nu își permitea să îl primească, pentru că erau deja ocupați cu cei răniți în accident. Finalul cred că îl puteți intui și singuri. Spitale care nu fac față numărului de pacienți, vă sună cunoscut? :')

Cu un ton ușor cinic și excentric, Moartea domnului Lăzărescu este în același timp o tragedie tulburătoare (mai ales în lumina vremurilor actuale), dar și o... comedie. Pentru că într-o realitatea atât de sinistră, ajungi să faci haz de cât de absurd este totul. Și, până la urmă, poate că asta ne spune ceva și despre noi ca popor, nu?




Colectiv (r. Alexander Nanău)


Și dacă tot am vorbit de neajunsurile sistemului medical românesc din anii 90, să nu ne ferim să privim și la cele mai recente. De filmul acesta ați auzit cu sigurață, cu nominalizarea la Oscar și toate cele. Iar povestea din spatele său o cunoaștem mult prea bine, un episod negru care a zdruncinat o țară întreagă, a dărâmat un guvern și care ne-a arătat ce se întâmplă când sistem public de sănătate este subfinanțat, neglijat și călcat în picioare în numele... în numele profitului unei companii private și al corupției noastre cea de toate zilele.

Documentarul lui Nanău este împărțit în două. În prima sa jumătate, prezintă tragedia incendiului din clubul Colectiv din 2016 și investigația de presă, urmându-l îndeaproape pe jurnalistul Cătălin Tolontan în timp ce acesta încearcă să scoată la lumină scheletele din dulapul sistemului care au dus la toate acele vieți ruinate. Această parte, trebuie să recunosc, îmi place foarte mult. De cea de-a doua însă nu mă pot bucura la fel de mult. Poate și pentru că ministrul urmărit în documentar, Vlad Voiculescu, a devenit ulterior unul dintre cei mai vocali politicieni ai țării, făcând această jumătate din film să mă ducă cu gândul la... o foarte elaborată reclamă electorală. Dar asta nu schimbă importanța filmului și a faptelor pe care ni le prezintă.

Atunci, un incendiu a pus în lumină eșecul sistemului și o serie de proteste de amploare au determinat un premier să demisioneze. Astăzi, la fiecare câteva lumi mai auzim de câte un incendiu într-un spital, iar sistemul este suprasolicitat de aproape doi ani. Cum am ajuns aici? Habar n-am, dar aștept filmul care să mă lămurească.




Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (r. Radu Jude)


Cu voia voastră, închei lista aceasta, poate nu chiar întâmplător, cu un alt film de Radu Jude. Am vorbit deja despre ororile dictaturii comuniste, despre tranziția noastră strâmbă și despre corupția din capitalism. Deci nu ne rămâne decât să vorbim despre prezent, despre momentul acesta straniu în care suntem blocați. Și pentru asta am ales Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, un film care ne vorbește despre noi.

La fel ca în titlu și ca în viață, totul începe cu o „babardeală” și se termină cu un mare „balamuc”. În cea mai mare parte a sa, filmul ne-o prezintă pe Emi, o profesoară de liceu, care este pusă într-o situație inconfortabilă atunci când o filmare cu ea și partenerul său în ipostaze intime ajunge pe internet. Cu alte cuvinte, elevii săi au dat de un clip porno cu profesoara de istorie. Premisa însă nu este decât un punct de plecare pentru o radiografie detaliată a pudorii și ipocriziei românești, precum și a multor altor stereotipuri și prejudecăți populare. Este un film care se uită cu o usturătoare sinceritate la cine suntem și la cum am ajuns aici. Cât despre ceea ce urmează... vă las să descoperiți/să alegeți singuri la finalul filmului.

Iar dacă nu mă credeți pe mine, putem să aruncăm o scurtă privire prin presa din afară, că ei or fi mai obiectivi. Un nene pe nume A. O. Scott scria prin noiembrie în The New York Times (o revistă obscură de prin SUA) un o recenzia No Sex, Please, We're Romanian, în care lăuda felul în care este explorat și descusut în film așa-numitul „culture war”, care ne distrage atât de des de la problemele mult mai urgente.


There is no American filmmaker I can think of who tackles our modern-day culture wars and their historic roots with anything approaching Jude's honesty, wit and intelectual rigor. He's hardly neutral, but he allows all the arguments to unfold in good faith, in a way that shows the vulnerability of his own wordly, liberal, anti-nationalist position. - A.O. Scott



Din câte știu, majoritatea filmelor despre care am scris cred că pot fi găsite pe Netflix sau pe HBO Go. Iar dacă nu sunt acolo… vedeți și voi cum vă descurcați, video on demand sau ceva. Vă descurcați. Dacă vreți. Desigur că aș mai fi putut vorbi de multe. Amintiri din epoca de aur, Certitudinea Probabilităților (mai multe aici), sau Nunta mută fiind doar câteva dintre ele. Și totuși încă aștept filmul care să îmi spună ce ne rezervă viitorul, pentru că eu unul sunt tare curios.




_____________________________________

Cum ar veni, gen, Post Scriptum:

Îți place ce postez pe aici?

Dacă da, mi s-a spus (de mai multe ori) că ar fi o idee bună să te încurajez să te abonezi :)

Dacă vrei să fii la curent cu ce mai scriu pe blog, tot ce trebuie să faci este să mergi în colțul din dreapta-sus al postării și să apeși pe butonul Log in / Sign up. Îți bagi acolo adresa de mail și gata.

Nu te îngrijora! E gratis și nu sunt atât de harnic cât să îți fac spam în inbox.

Atât de la mine. Ciao!

0 comments

Recent Posts

See All