• Rareș-Andrei Dinu

Și-ncă unu' înghiți pământul

And another one bites the dust.


Și uite că s-a dus. Ce au însemnat aceste 365 de zile? Unde suntem acum? Habar nu am.

De departe cel mai dubios an din scurta mea existență a luat sfârșit. Mai știți când ne plângeam de 2016 și ne doream să treacă mai repede? Se pare că cine a râs la urmă a râs mai bine. Doar că a râs pe sub mască.

De obicei, oamenii trag linie la final de an și se uită la ce au făcut, ce și-ar fi dorit să facă, își propun lucruri pentru anul următor și toate celelate ritualuri pe care le cunoaștem toți. Eu unul mă bucur doar că am trecut cu bine prin el. Dacă ar fi să spun că a fost un an plin de evenimente și provocări neașteptate, aș comite o gravă subestimare a realității. Știam că avea să fie un an complicat și că la finalul acestuia aveam să mă aflu într-o situație foarte diferită de cea de la început. Am avut, oarecum, dreptate. Dar proporțiile previziunilor mele erau departe de ceea îmi pregătea viitorul.



Până la lockdown-ul din primăvară, trăiam cu impresia că, deși sunt o persoană adaptată social, nu am atâta nevoie de contexte sociale. Evident că era o idioțenie. Chiar și cei mai introverți oameni sunt animale sociale. Și uite așa am trăit eu pe pielea mea sloganul acela clișeic. Într-adevăr, nu apreciem cu adevărat ceea ce avem până că nu vedem cum e și fără. După o perioadă de stres crâncen cum nu cred că mai simțisem vreodată, de anxietăți de toate felurile, am reșit, treptat, să mă adaptez. Cam ca noi toți. Și acum sunt bine. Cum sper să fim noi toți.

Dincolo de așa-zisele zbuciumări ale vieții mele minuscule, anul ăsta a fost despre o poveste mult mai vastă. Antagonistul? O forță a naturii, un inamic invizibil. Protagonistul? Specia noastră dragă. Virusul poate că nu a atins „decât” vreo optzeci și ceva de milioane de oameni. Însă transformările impuse de apariția sa au avut și continuă să aibă o acoperire ceva mai largă. Dacă suntem dispuși la puțină gimnastică mentală, putem găsi multe moduri în care să privim această lovitură ca pe o experiență benefică. Acum vedem mult mai limpede probleme ale sociețății pe care poate încă nu le observasem. Am învățat să fim împreună la distanță. Am învățat, de nevoie, să avem răbdare. Am învățat că, deși distanțați, suntem în asta împreună.


Totuși, rănile nu au lipsit. Și nici durerea. Aproape două milioane de oameni au pierdut lupta. Inegaltățile atât de adânci dintre clasele sociale au devenit usturător de vizibile, cei mai dejos alunecând pur și simplu printre crăpăturile unui sistem șubred care pare că i-a uitat. Și nu vreau să fac acum o pledoarie revoluționară. Nu pretind a știi soluția, dar este tot mai clar că forma asta de capitalism descreierat bazat pe „profit cu orice preț” a început să scrâțâie grav. Viața nu poate fi un joc de Monopoly. Citeam zilele trecute un articol scris de Yanis Varoufakis, fostul ministru de fianțe al Greciei (care, într-adevăr, este radical). Vorbește despre noua lui carte în care își imaginează cum pandemia va declanșa tranziția către post-capitalism. Evenimentele ceva mai recente arată că fantezia lui Varoufakis este încă departe de înfăptuire, însă nu putem nega că problemele pe care le semnalează sunt aici. Sunt tulburător de prezente.


Mai sunt, bineînțeles, suferințele noastre mioritice. Am încheiat o perioadă cu multe alegeri, cu unele fericiri, cu unele dezamăgiri... Un an special și totuși consecvent. Am văzut că multă lume este revoltată de prezența foarte mică la alegerile parlamentare. Eu am tot spus că nu judec pe nimeni care nu s-a prezentat, date fiind condițiile. Nu este vina cetățenilor că cei din clasa politică nu au reușit să îi motiveze să își riște sănătatea sau că legiuitorii noștri dragi nu am fost în stare să dezvolte un sistem de vot prin corespondență.

Apoi, mă depășește surprinderea asta imensă a oamenilor care nu au ideea de unde a apărut partidul AUR. Un partid extremist în România? Neo-fasciști? Cum? În țara în care jumătate dintre bărbați cred că violul este justificabil? În țara în care Mike Neamțu face live-uri pe YouTube în care descrie repulsia pe care i-o generează homosexualii? În țara lui Vadim Tudor? Doamne, dar ce surpriză! Sunt doar manifestrea unei mentalități anchilozate pe care o cunoaștem toți.


În altă ordine de idei, 2021 este primul an în care am o listă de cărți pe care vreau să le citesc. Un plan de atac. Habar nu am dacă mă voi ține de ea, dar este prima oară când aceasta există și am zis să menționez. În rest, nu îmi propun prea multe. Trecerea dintre ani nu este până la urmă decât un reper calendaristic. Pandemia continuă, instabilitatea crește și totul, mai devreme sau mai târziu, se va schimba. Încotro ne întreptăm? Nu știu. Unde suntem acum? Nici asta nu știu.

Noi să fim sănătoși...



0 comments

Recent Posts

See All